Iată-mă acum cu ușile deschise.
Iar începeam să mă pierd, ca de fiecare dată, în detalii inutile și mă găseam incapabilă să mă opresc. Plecasem din nou pe drumul superficialității și cel mai îngrijorător mi se pare că e faptul că știam că nu are rost. Îmi complic existența iar și iar. Am dorit atât de mult să nu mai trec niciodată pe aici, încât acum efectiv mă enervează să mă surprind greșind la fel, văzându-mă în imposibilitatea de a controla situația de care sunt atât de conștientă. M-aș putea controla, mi-aș putea stopa teama, cu riscul de a pierde ceva ce nu-mi doresc să pierd. Iată-mă din nou în cercul în care nu-mi puteam găsi moment mai nepotrivit să intru.
Siguranța este când simt că țin totul strâns în mână. Când începe să-mi scape printre degete, inevitabil mă pierd. Încet, dar sigur. Marea provocare e să înțeleg și să mă împac cu gândul că uneori e mai bine să nu deții controlul. În unele situații e crucial să nu-ți dorești asta. Pleacă obsesia asta pentru control din nesiguranță? Din neîncredere în sine? Evit să răspund și continui să mă ascund după deget. Poate trece.
Îmi place să cred că sufletul meu își are împlinirea în independență, deși știu bine că nu-i așa. Sunt conștientă că eu nu sunt așa și am obosit luptând pentru asta. Știu că pot, dar n-am cum să mă mint crezând că asta m-ar face fericită. Lupt de fapt cu vulnerabilitatea. E incomod să accept slabiciunile și sunt îndârjită în a-mi menține puterea, cu prețul sincerității față de sine. Să mă mint până îmi iese? În ce parte ar înclina balanța dacă mi-ar ieși? Rezultatul ar fi o fericire falsă, lucrată. De fațadă. Cu ce mă ajută fațada impecabilă, când în suflet doare? Carapacea asta îmi face mai mult rău decât bine, în momentul în care mă ferește chiar de fericire. Dacă în suferință e fericirea mea, să fug sau să rămân? Am tot încercat să fug, recunosc. Ceva însă mă trage în direcția de care mi-e atât de frică. Uneori îmi doresc să nu mă cunosc atât de bine și să pot să mă surprind cu naturalețea mea. Să nu mai conteze ce va fi. Să fie și atât. Vreau să fie, dar tot natural vine și instinctul de conservare. Azi îl las deoparte... las garda jos și aștept cea mai bună lovitură. Abia atunci când nu deții controlul absolut începi de fapt să trăiești. Imprevizibilitatea face viața atât de frumoasă.
Ce e greșit în a da, neștiind ce vei primi? Dăruiește cu sinceritate și bucurie și nu vei regreta. Nu există ”prea mult”, dacă e fix cât simți. Atunci când nu aștepți nimic în schimb ești corect cu tine. Acordă-ți bucuria asta, dă-ți voie să simți, nu te mai crampona de reguli stricte și nu te mai gândi la ce e bine. E bine așa. Lasă lucrurile să curgă și bucură-te simplu. Bucură-te sincer. În fond, dacă nu iese ”bine”, știi măcar că ai avut norocul să te fi bucurat cu adevărat. Încarcă-te cu asta și vei putea merge mai departe indiferent ce ar fi. Relaxează-te. Fii bine cu tine. Dacă nu ești, întreabă-te de ce. Găsește-ți echilibrul. Nu renunța, chiar dacă pare al naibii de greu. Înțelege că nu există coincidențe și nu mai căuta răspunsuri. Câteodată e mai bine să nu știi. Te rog, mămicule, dă-ți voie să trăiești!
Acum aleg să fiu vulnerabilă și risc să sufăr. Iau ce-i mai frumos din suferință și cresc. Accept că nu pot controla tot și nu-mi mai cer să nu-mi fie frică. Mă accept așa cum sunt și las lucrurile să-și urmeze cursul. Știu deja că nimic nu-i întâmplător, știu gustul dezamăgirii și cât de ușor e acoperit de un zâmbet sincer: zâmbetul sufletului. E un gust ușor de mascat, dar atât de greu de uitat. Poate e mai bine că nu putem uita unele lucruri. Au avut rostul lor.
Pornim din nou la drum, cu o aripă frântă, gata de orice. Gata să ne lăsăm sfâșiată și cea de-a doua aripă, ca niște fraieri. Gata în același timp să ne-o vindecăm pe prima.
Doare când conștientizez că, oricât de mult mi-aș dori să fie așa, singurătatea nu vindecă aripi. Rămân fisuri ce ne împiedică zborul. Ne doare. În plus, la ce-i bun zborul de unul singur? Suntem făcuți să împărțim cu atât mai mult bucuria decât tristețea. Zborul înseamnă bucurie. Sunt gata să-l împart. Ce se poate întâmpla? Se rupe iar aripa și pic. Cineva mi-a spus odată: ”Atunci când pici, e alegerea ta dacă rămâi acolo sau te ridici.” Voi alege întotdeauna să mă ridic, pentru că aleg să nu pierd niciodată. Trebuie să pot. Nu-mi dau de ales. Înainte!
”Totul va fi bine. Îți promit.”
