Diferența dintre “mi-e dor” și “mi-a fost dor”

Partea haioasă este cea în care te uiți în retrovizoare și vezi ce superficial este totul acolo, în spate. Ca de obicei, tot ce a trecut pare inmiit mai simplu decât ce se întâmplă acum.

Trecutul tinde să se îndulcească odată cu trecerea timpului. Se macerează, se acoperă de pături aspre de actualitate, care zgârie.

“Acum” doare mai tare decât “atunci”, pentru că timpul vindecă - timpul plin. Tocmai de-aia e bine să îți ții mintea ocupată. Așază cotinuu în grămadă straturi groase de prezent și nu-ți va rămâne prea multă vreme pentru nimicuri ce tind să se repete.

Partea frustrantă intervine când realizezi că n-ai băgat la cap nimic din ce te-au învățat greșelile alea multe. Sau unele din ele. Astea-s detalii. Oricum, cu cât te plictisești mai rar, cu atât ești mai în siguranță.

Timpul liber este direct proporțional cu expunerea la repetarea greșelilor.

Fă greșeli noi, că trebuie să fii nebun “să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la alt rezultat.” (de la nenea Einstein știu asta)

Cu toate astea, iată-te aici, făcând o mândrie de greșeală! Iar. Partea bună e că ajungi experimentat. O fentezi, te joci cu ea, ai sentimentul prost că o poți opri oricând. Mare putere ajungi să crezi că ai. Să crezi.

N-ai.

În fine, diferența dintre “mi-e dor” și “mi-a fost dor” de tine stă în sentimentul incontrolabil ce izbucnește imediat. Frumos sentiment. De cele mai multe ori, degeaba “ți-a fost” dacă nu ai spus-o când o simțeai.

De ce unii au senzația că “mi-e” face rău și “mi-a fost” face bine? De ce oftăm când se întâmplă în prezent și zâmbim cand ni se mărturisește trecutul? Că a trecut, de-aia! Dar prezentul e cel ce contează acum, iar răul ipotetic pe care îl face este umbrit de binele uriaș care înflorește odată cu “mi-e dor”.

“Mi-e dor de tine” vindecă, nu rănește!

Mi-e dor, mi-a fost și-o să-mi mai fie. Să curgă greșelile! Nu-mi fac griji, toate se termină-ntr-o zi…

Litere

Azi scriu. Nu mai pot să țin în mine tot și mă răzbun pe literele astea. De acum înainte vor fi pe veci prinse în cuvintele mele. Asta mă liniștește pe mine. Fac mici închisori pentru formele astea frumos rotunjite sau atent ascuțite. Mă străduiesc să le fac fericite prin armonie. Sunt mândră de ele!

Ele reprezintă terapia mea. O sa le duc să cunoască marea, psihologul meu. Cel mai bun pe care îl cunosc. Știe să asculte. Știe să îmbrățișeze. Știu, nu e bine să fii prieten cu psihologul tău, dar nu am cum să nu o iubesc. E a mea și eu sunt a ei.

Mi s-au amestecat atât de tare ideile astea încât am ajuns să explodez în atâtea sensuri. Poate par nebună. Nu-mi pasă deloc. Am prea multe de spus. Poate că am multe și de făcut. Dar mi-e mai ușor să le spun, deci iată-mă, construind aceste temnițe mici.

Am avut ceva timp sa acumulez prizonieri. Sper să fie fericiți.

Și-am scris!

Haos

Sunt momente în care simt un egoism uriaș și nebun și vreau să țin lacrimile doar pentru mine. Sunt ale mele și atat! Poartă o încărcătură atât de bogată, încât nu merită să se răstoarne pe o bluză. Sunt vii. Sunt bucăți din viața mea. Mulțumesc cui m-a învățat să le iubesc!

De câte gânduri amestecate e nevoie pentru a motiva un om? Câte idei e nevoie să moară pentru a mișca o bucată de piatră? Când am împietrit? Refuz să mă recunosc.

Revin. Râd și plâng și mă ridic și cad și câștig și pierd și lupt și renunț. Și o iau de la capăt. 

Aștept să se facă liniște și mă intorc. Acum e haos.

Înainte/după sau deloc simplu

Hai să ne imaginăm un vis. Cu pajiști de un verde ireal, pline de flori multicolore. Un soare prietenos ce se alintă pe cerul perfect albastru. Cireși infloriți, o adiere frumos mirositoare, foșnet de frunze proaspete.

O plajă primăvara. Goală, caldă, fină, imaginea fericirii curate. Marea. Marea și atat.

O după-amiază calmă la o măsuță albă, din fier. Cea mai bună limonadă. Un zâmbet și o carte.

Un film bun, într-o seară răcoroasă de iulie. Un pat răvășit, leneș. Gadilături și pasiune.

O baie în mare, seara.

Sunetul fericirii de dimineață până noaptea, un suflet zâmbitor ce scapă uneori de sub control și te iubește. O zvâcnire.

Armonie în tot. Liniște și cea mai curată pace.

Apoi un coșmar.

Zgomot, agitație, frig crunt și-apoi căldură sufocantă.

Prânz de august în București.

Miros de subsol vechi, lemn mucegăit și fum. Asfalt. Griuri de toate nuanțele.

O melodie enervantă, ce nu îți iese din minte, o lumină violentă ce pâlpâie neîncetat. Nu întoarce privirea. Mergi înainte!

O întrebare ce îți răsună neîncetat în cap. Aceeași. Mereu aceeași.

Multe distrageri de o secundă, toate adâncind durerea. Haos.

Gălăgie mare, mare gălăgie. Senzația continuă a unei insomnii. Acea zvârcolire nervoasă, disperată. Pagini măzgălite și rupte, sticle desfăcute și golite.

Nopți pustii, grele. Țiuit de urechi și lacrimi fierbinți ce se rostogolesc pe obraji. Sentimente agitate și rupte în miliarde de bucățele. Toate bucățelele rămase pe podeaua sufletului. Bucățele infinite.

Vinovăție.

Dezamăgire.

Speranță?

Speranță.

Cam asta e. Înainte/după.

Faci cu mâna din tren sau de pe peron?

E mai ușor să pleci decât să rămâi. Să fii cel ce pleacă decât cel ce rămâne.
Cănd pleci, te așteaptă ceva nou. Sau ceva drag. Oricum ar fi, e ceva diferit. Ceva ce te distrage și te ține ocupat. Oameni, lucruri, locuri...

Când ești cel ce rămâne, te zbați în același "ceva". Nimic nou, în afară de o lipsă în suflet și un gol în stomac. Aceiași oameni, aceleași lucruri, în aceleași locuri. Totul abundă în amintiri, momente retrăite până la epuizare, gânduri prea multe, singurătate sufocantă. Și parfumul... el e cel care rămâne întotdeauna. Parfumul doare.

Alege să faci cu mâna din tren și ia și dorul cu tine. E suficient că pe peron rămâne parfumul...

...fie

       Îmi propusesem să mă mobilizez și să pun pe hârtie gândurile ce mă macină și mă împiedică să adorm liniștită. Amânam momentul, simțindu-mă nepregătită sau dezordonată în idei.
Iată-mă acum cu ușile deschise.

       Iar începeam să mă pierd, ca de fiecare dată, în detalii inutile și mă găseam incapabilă să mă opresc. Plecasem din nou pe drumul superficialității și cel mai îngrijorător mi se pare că e faptul că știam că nu are rost. Îmi complic existența iar și iar. Am dorit atât de mult să nu mai trec niciodată pe aici, încât acum efectiv mă enervează să mă surprind greșind la fel, văzându-mă în imposibilitatea de a controla situația de care sunt atât de conștientă. M-aș putea controla, mi-aș putea stopa teama, cu riscul de a pierde ceva ce nu-mi doresc să pierd. Iată-mă din nou în cercul în care nu-mi puteam găsi moment mai nepotrivit să intru.

       Siguranța este când simt că țin totul strâns în mână. Când începe să-mi scape printre degete, inevitabil mă pierd. Încet, dar sigur. Marea provocare e să înțeleg și să mă împac cu gândul că uneori e mai bine să nu deții controlul. În unele situații e crucial să nu-ți dorești asta. Pleacă obsesia asta pentru control din nesiguranță? Din neîncredere în sine? Evit să răspund și continui să mă ascund după deget. Poate trece.

       Îmi place să cred că sufletul meu își are împlinirea în independență, deși știu bine că nu-i așa. Sunt conștientă că eu nu sunt așa și am obosit luptând pentru asta. Știu că pot, dar n-am cum să mă mint crezând că asta m-ar face fericită. Lupt de fapt cu vulnerabilitatea. E incomod să accept slabiciunile și sunt îndârjită în a-mi menține puterea, cu prețul sincerității față de sine. Să mă mint până îmi iese? În ce parte ar înclina balanța dacă mi-ar ieși? Rezultatul ar fi o fericire falsă, lucrată. De fațadă. Cu ce mă ajută fațada impecabilă, când în suflet doare? Carapacea asta îmi face mai mult rău decât bine, în momentul în care mă ferește chiar de fericire. Dacă în suferință e fericirea mea, să fug sau să rămân? Am tot încercat să fug, recunosc. Ceva însă mă trage în direcția de care mi-e atât de frică. Uneori îmi doresc să nu mă cunosc atât de bine și să pot să mă surprind cu naturalețea mea. Să nu mai conteze ce va fi. Să fie și atât. Vreau să fie, dar tot natural vine și instinctul de conservare. Azi îl las deoparte... las garda jos și aștept cea mai bună lovitură. Abia atunci când nu deții controlul absolut începi de fapt să trăiești. Imprevizibilitatea face viața atât de frumoasă.

       Ce e greșit în a da, neștiind ce vei primi? Dăruiește cu sinceritate și bucurie și nu vei regreta. Nu există ”prea mult”, dacă e fix cât simți. Atunci când nu aștepți nimic în schimb ești corect cu tine. Acordă-ți bucuria asta, dă-ți voie să simți, nu te mai crampona de reguli stricte și nu te mai gândi la ce e bine. E bine așa. Lasă lucrurile să curgă și bucură-te simplu. Bucură-te sincer. În fond, dacă nu iese ”bine”, știi măcar că ai avut norocul să te fi bucurat cu adevărat. Încarcă-te cu asta și vei putea merge mai departe indiferent ce ar fi. Relaxează-te. Fii bine cu tine. Dacă nu ești, întreabă-te de ce. Găsește-ți echilibrul. Nu renunța, chiar dacă pare al naibii de greu. Înțelege că nu există coincidențe și nu mai căuta răspunsuri. Câteodată e mai bine să nu știi. Te rog, mămicule, dă-ți voie să trăiești!

       Acum aleg să fiu vulnerabilă și risc să sufăr. Iau ce-i mai frumos din suferință și cresc. Accept că nu pot controla tot și nu-mi mai cer să nu-mi fie frică. Mă accept așa cum sunt și las lucrurile să-și urmeze cursul. Știu deja că nimic nu-i întâmplător, știu gustul dezamăgirii și cât de ușor e acoperit de un zâmbet sincer: zâmbetul sufletului. E un gust ușor de mascat, dar atât de greu de uitat. Poate e mai bine că nu putem uita unele lucruri. Au avut rostul lor.

       Pornim din nou la drum, cu o aripă frântă, gata de orice. Gata să ne lăsăm sfâșiată și cea de-a doua aripă, ca niște fraieri. Gata în același timp să ne-o vindecăm pe prima. 

       Doare când conștientizez că, oricât de mult mi-aș dori să fie așa, singurătatea nu vindecă aripi. Rămân fisuri ce ne împiedică zborul. Ne doare. În plus, la ce-i bun zborul de unul singur? Suntem făcuți să împărțim cu atât mai mult bucuria decât tristețea. Zborul înseamnă bucurie. Sunt gata să-l împart. Ce se poate întâmpla? Se rupe iar aripa și pic. Cineva mi-a spus odată: ”Atunci când pici, e alegerea ta dacă rămâi acolo sau te ridici.” Voi alege întotdeauna să mă ridic, pentru că aleg să nu pierd niciodată. Trebuie să pot. Nu-mi dau de ales. Înainte!

                                     

                                                        ”Totul va fi bine. Îți promit.”                                                  


         

                                                                                    

Nimic nu e întâmplător

Momentele alea în care ești surprins de o perioadă prea bună. Te bucuri de ea, dar îți e puțin frică. Dacă nu va fi mereu așa? Profită de momentele alea și lasă prostiile. Totul trece, inclusiv binele. Dar se întoarce. Am o prietenă care susține că după o astfel de perioadă, sigur se va întâmpla ceva rău. Cum să gândești așa? Și de ce? 

Tu atragi lucrurile care ți se întâmplă. Asta e clar și în mintea mea merge pe un principiu mai simplu decât puterea Universului și forța atracției din The Secret, și anume acela că atunci când zâmbești, ți se va răspunde cu un zâmbet. Zâmbește! 

Noi ne facem viața. Nu vreau să par stupid de optimistă (spre stupid de idealistă), dar cred că oricine poate crește așa cum își dorește făcând ceea ce îi place, având nevoie de pregătire și un strop de noroc, sau pur și simplu de pasiune și un strop de noroc. Trebuie să vrei (și un strop de noroc, bineînțeles).

Nimic nu e întâmplător, iar dacă știm să fructificăm ocaziile care ne ies în cale, sigur vom avea motive de bucurie. Unii uită să se 
bucure de momentul fericit pe care îl trăiesc, fiind prea ocupați cu a se gândi ce va urma sau cu a căuta explicații. Ei bine, unele lucruri chiar nu pot fi explicate, dar cu siguranță au un scop, chiar dacă acela este să ne facă pur și simplu fericiți. De unde atâta teamă? Sigur că va fi bine. Din ce în ce mai bine.




Ce lăsăm în urmă

Avem o mulțime de momente frumoase în ”cutia” cu amintiri. Le retrăim uneori, iar câteodată ne fac rău. Nu avem cum și nici nu avem de ce să le uităm, ele ne-au făcut să fim cine suntem. Fără nostalgii ce ne fac să oftăm, mergem înainte așa cum suntem acum. Fabricăm amintiri frumoase și îi lăsăm și pe alții să ne ajute. Oamenii care sunt acum aici, care sunt potriviți să fie pe lângă noi acum. Mai departe vom vedea ce-o fi. Oamenii ce au fost în diverse alte momente acolo poate că pur și simplu și-au incheiat rolul în viața noastră. 

Obișnuiesc să lupt până la capăt pentru ce îmi doresc, dar sunt clipe în care mă lovește realitatea și observ că poate ar trebui să mă opresc. În orice caz, de obicei mă lovește târziu de tot. Sunt pe baricade până la ultima fărâmă de speranță. Dacă mă opresc, e definitiv. Nu mi-e frică de absolut niciun obstacol, aleg să pariez tot, dacă miza e fericirea. Când încetează din a mă face fericită mă retrag (sau încerc).

De regulă, după o dezamăgire oamenii tind să se ferească de ceea ce i-a dezamăgit. Aleg să facă asta printr-o carapace în care intră și devin pe alocuri frustrați. Bineînțeles că nu sugerez să se repete o anumită greșeală, dar cât timp este vorba de oameni, trebuie să ne amintim că fiecare este unic. Așadar, este destul de mică probabilitatea de a se desfășura lucrurile la fel, cu un alt om. Fiecare are petele lui, dar fiecare are și o parte imaculată, mereu diferită, de multe ori fix unde avem noi pete. Reacții diferite la situații similare, sau reacții similare la situații diferite.

Cred că una din greșelile mari pe care le facem adesea este aceea de a ne feri de oameni. Oamenii ne formează, ei ne schimbă, ei ne dărâmă și cu ajutorul lor ne ridicăm. Ne pot pune piedică sau ne pot atenționa că urmează o groapă. Oricum ar fi, întotdeauna ne pot ajuta dacă știm ce să învățăm de la fiecare. De la unii putem învăța pur și simplu cum să nu fim.

Să păstrăm în vizor că nu e suficient să ascultăm cuvintele, adesea esența fiind undeva dincolo de ele. Există o mulțime de factori ce influențează decizia și reacția cuiva și e indicat să nu ne grăbim să acuzăm, ci să încercăm să privim mai departe. Găsesc potrivită comparația cu un iceberg, anume cu partea care nu se vede. Aproximativ 90% din iceberg se află sub apă. Partea pe care o putem vedea este ceea ce putem vedea și din oameni, restul fiind interiorul sufletului fiecăruia, care s-a format într-un anume fel. Dacă reușim să îl înțelegem măcar parțial, observăm că problema stă diferit. Reacțiile sunt bazate pe întâmplări, pe experiențe, iar asta poate clarifica tot. Să fim empatici, să ne înțelegem reciproc. Să nu ne grăbim să judecăm complexitatea unui iceberg după partea care e la vedere.