Trecut

Trecutul are o influență copleșitoare asupra devenirii noastre. Totuși, de ce trecutul este denumit în gramatică „perfect"?

Este perfect trecutul? Știm cu toții că perfecțiunea este ireală, dar insist pe ideea asta... de ce o fi denumit perfect? Habar n-am. 

Fie că folosim trecutul constructiv, fie că îl folosim ca exemplu "așa nu", acesta ne ghideaza pașii în prezent și ne construiește viitorul. Viitorul nu trebuie să fie în strânsă legătură cu trecutul, dar adoptă o mulțime de lucruri din acesta. Atât dramele, cât și bucuriile ne vor fi alături veșnic, ne vor face să plangem cu disperare sau să râdem în hohote. Vom vrea să le ascundem uneori, vom reuși întotdeauna, dar niciodată nu vor dispărea. Vor fi acolo mereu, gata să ne pună la încercare.

"Să nu pierdem nimic din trecut. Cu trecutul se clădeşte viitorul."(Anatole France)

M-am gândit

Dacă atunci când devenim ce ne-am dorit, realizăm că de fapt nu suntem cine am vrut să fim cu adevărat sau că nu este acesta lucrul pe care ni l-am dorit, o luăm de la capăt.

Este important să reținem că pentru a o lua de la capăt trebuie să ne autoevaluăm din când în când, să știm că noi suntem singurii care ne putem vedea clar, obiectiv și corect în oglindă. Pentru asta, trebuie să fim sinceri cu noi. Este extraordinar de greu...

Sunt lucruri care dor și lucruri care merită ascunse, dar le ascundem și de noi? 

"Întreb în fața oglinzii: ia zi, cine pe cine minte?"(Spike-Amintiri) Pornind de la acest citat, putem să ne dăm seama că suntem ipocriți chiar și atunci când ne privim pe noi înșine. Nu este sănătos să ne mințim, pentru că vom ajunge să fim exact opusul persoanei spre care tindem și cel mai trist este că există riscul să nu ne dăm seama de asta.

             
Există un singur motiv pentru care aș spune că minciuna este benefică, uneori: acela că, din când în cand, atunci când spunem un neadevăr constant ajungem să credem acel lucru. Așadar, ar putea funcționa ca o metodă de autosugestie. Dar nu mereu.

A o lua de la capăt

Am devenit ce am sperat să devenim. Perfect. Sau poate nu.

Poate că nu este chiar așa cum am crezut noi că va fi... nu-i nimic, punem în balanță lucrurile bune și cele rele și vedem cum se înclină. Apoi încercăm să ne dăm seama dacă merită.

Dacă da, știm cu toții ce e de facut, dar dacă nu, ne ducem în fața oglinzii. Ce facem noi acum? Toți acești ani "pierduți", toate orele în care ne dădeam pumni în cap pentru a nu renunța, toate cumpenele peste care am trecut să rămână pur și simplu undeva în uitare? Nicidecum. Tot ce am realizat va conta, indiferent în ce direcție pornim în continuare; nu este niciodată prea târziu să ne schimbăm ținta. Dacă am greșit și am recunoscut-o, cel mai bine este să încercăm să ne reparăm greșeala. Ce simplu pare...     
   

Era să uit... trebuie să privim totuși mai departe de acea oglindă, să nu uităm că dacă ne apropiem suficient de mult, putem chiar să vedem prin ea. Da, despre lumea de afară e vorba, despre factorii ce ne-au influențat și ne-au împiedicat uneori să avem o părere obiectivă despre sine. Putem da vina pe ei și ne putem elibera de unele defecte. Din păcate, acest mod de a ne elibera se poate întelege greșit foarte ușor, pentru că este atât de comod, încât nu ne vine să ne mai dezlipim de el. 

Este facil să blamezi lumea înconjurătoare, dar încearcă să o blamezi prin tine, privește în tomberonul tău și observă cât gunoi a aruncat vecinul nesuferit și cât ai aruncat tu. Nu te grăbi să îl acuzi că ți-a umplut tomberonul, vezi întâi dacă din pungile alea ai mâncat și tu înainte de a le fi aruncat el. Poate că gunoiul lui a fost creat cu ajutorul tău.

Abstract, nu?

"Doamne, dă-mi seninatatea de a accepta ceea ce nu pot schimba,

Curajul de a schimba ceea ce se poate

Și înțelepciunea de a cunoaște diferența." (Serenity Prayer)

Fericire

Am dezbătut de nenumarate ori această temă, în diverse cercuri, cu diverși oameni, având trecuturi diverse. Bineînțeles că suntem influențați de bagajul pe care îl cărăm și că indiferent de cât de mult diferă prezentul de trecut, acesta din urmă este întotdeauna mai puternic, pentru că a contribuit la construirea drumului spre ceea ce suntem. Drumul vieții este pavat cu întâmplări care și-au lăsat urma în sufletele noastre, mai mult sau mai puțin sesizabil, care ne vor influența deciziile permanent și care nu vor putea fi șterse nicicând.

Începând cu sfârșitul, ne gândim întâi la ce am devenit, iar abia apoi la cum am devenit. Suntem niște reacții, niște acțiuni provocate de alte acțiuni, un produs al vremii. Suntem ceea ce am încercat să nu fim, indiferent cu câtă vehemență negăm acest lucru. Știm că se ascunde în noi acel monstru mic de care nu vom putea scăpa vreodată, dar dacă știm să îl ponderăm, suntem pe drumul spre a fi ce ne dorim. Există totuși o problemă: devenim ceea ce ne dorim în acest moment să fim, dar ce se întâmplă dacă maine vom realiza că de fapt nu ne place ceea ce suntem? Mă voi gândi la asta.

Despre fericire.

Fericirea e permanentă, e o stare de spirit. Mulți o confundă cu bucuria sau cu extazul. Nu e extaz, e fericire. Este foarte ușor de definit, doar că fiecare trebuie să o definească pentru propria-i viață.

Eu sunt fericită pentru că starea mea de bine rezultă din fiecare moment al vieții mele. Sunt fericită pentru că am motivele necesare...pentru mine nu trebuie să fie numeroase. Sunt puține, dar esențiale.

Cu siguranță altcuiva i-ar trebui milioane de motive pentru a se simți fericit, alte câteva pentru a se simți împlinit, iar extazul să nu lipsească pe alocuri, pentru că altfel intervine monotonia. Este interesant cât suntem de diferiți. Incredibil de diferiți... uimitor de diferiți.

La sfârșit (sfârșitul zilei, sfârșitul lunii, sfârșitul vieții), trageți o linie și încercați să vă dați seama dacă există un zâmbet în suflet. Dacă există, sunteți fericiți, dacă nu, poate mâine.

"Fericirea-i un lucru mărunt,

e o aripă care vibrează,

fericirea-i un lucru mic,

un pitic ce dansează" (Țapinarii)