Ziua națională

Ce înseamnă 1 Decembrie? 

O zi nemaipomenită, specială, minunată, perfectă. De ce? Pentru că este zi liberă. Ce înseamnă de fapt nu prea contează, dar totuși ne încântă un pic ideea de a flutura un steag prin oraș. Un bețiv fluieră plictisit imnul în fața blocului, după care se duce să mai bea un rachiu, niște puști se întâlnesc, se îmbată și sărbătoresc cu spor, niște oameni amărâți se îmbulzesc să prindă o porție de fasole cu cârnați de la primărie, iar alții se uită la televizor să vadă marșul. Astăzi toată lumea iubește România, mai ales cei care ieri au înjurat-o și mâine o vor înjura din nou; azi e bine în România, e prilej de băut.

Cu regret observ privind în jur că aproape nimeni nu știe ce înseamnă patriotism. Aproape nimeni pentru că există totuși veteranii de război care sunt mișcați de sentimentul numit iubire de țară. Atât. Acei bătrânei "senili" pe care nimeni nu îi ascultă, cu toate că au printre cele mai interesante povești de viață pe care le-am auzit vreodată și că de la ei chiar ar avea fiecare ceva de învățat.

Mă simt ciudat că mă număr printre persoanele care iubesc România și tot ce înseamnă ea, cu bune și cu rele și nu manifest acest lucru prin a pune o poză cu drapelul pe te miri ce profil, ci pur și simplu simt acest lucru. Am lacrimi în ochi atunci când aud imnul, îmi tremură bărbia când văd marșul și sunt mândră că sunt din România! Pentru că România poate și va face! Sunt convinsă că va face, pentru că sunt atâtea suflete tinere dornice de o schimbare încât va fi foarte greu să le oprească cineva cu diverse sume. Va fi bine! 

                                             România, te iubesc! La mulți ani, români!

P.S.: Hai să bem pentru asta!

De ce să renunți?

Există în lume multe lucruri frumoase. Viața este unul dintre acele lucruri pentru care merită să trăim. Faptul că putem face orice este esența fiecărui gând, preferabil bun. Nu cred că este nevoie să renunțăm la existență pentru absolut nimic, pentru că este atât de simplu să o facem, încât nu mai este deloc interesant.

Interesant este să infrunți ceea ce te sperie, nu să fugi și să rămâi cu întrebarea cea mai chinuitoare: „ce ar fi fost dacă...?”. Asta te va urmări mereu. Regretul că nu ai dus până la capăt ceea ce ai început sau acela că nu ai început face parte din viață. Pe de altă parte, există și regretul de a fi făcut ceva, dar acesta le anulează pe toate celelalte, făcând eventual loc altuia: acela de a nu fi stat liniștit, fără a te întreba: „ce ar fi dacă...?”.

Pe scurt, curiozitatea ne omoară.

Am zis de multe ori că nu regret nimic din ceea ce am facut până acum, dar cred că există lucruri pe care regret că nu le-am făcut în anumite momente. Greșelile m-au învățat că nu e bine să le fac, dar ele au avut rolul de a-mi deschide ochii. Mă bucur totuși că nu am făcut greșeli mari sau periculoase. Întotdeauna poate fi mai rău, iar la mine, din fericire, a fost loc și de mult mai rău. În general, cu toate lucrurile făcute corect sau mai puțin corect, e bine. Am o viață fericită și împlinită. Secretul? Nu am renunțat niciodată la ceea ce mi-am dorit.

Tind spre evoluție, acesta îmi este scopul suprem. Totul, mai bine. Consider că asta este cheia existenței. In fond, pornim de la a fi nimic și ajungem la a fi ceva. Acel ceva depinde de dorința de a evolua și de a ne îmbunătăți. Gândul acesta trebuie sa ne guverneze pașii, prezentul, viitorul, totul; gândul de a face mai bine ceea ce facem. De aici se trage și fericirea mea: de la a nu fi mulțumita cu ce am, de la a vrea mereu ceva mai mult. A nu se face o paralelă cu grandomania, pentru că aici e vorba de spirit, de intelect, de eu. A vrea să îți cultivi eul este cea mai potrivită activitate ce duce la a fi mai bun din toate punctele de vedere.

Îndrăznește să te exprimi, să gândești, să simți!

 „Tendința fiecărui om de viață interioară este să îl găsească moartea viu, nu jumătate mort. Cei ce nu mai au nimic de spus, cei ce nu pot depăși formele în care au ajuns, trebuie să se sinucidă.”

                                                                                                                      (Emil Cioran)

Aglomerație

Incredibil ce liniște e în gălăgie! Haosul naște calmul, iar calmul naște haos. Cercul acesta naște viața.

Iluzia nevoii de o proporție mai mare a uneia din cele două stări ce compun trăirea creează dezechilibrul ce reprezintă problema. Apare problema. De ce nu lăsăm lucrurile așa? De ce primează dorința de schimbare, de ce nimic nu este mulțumitor? Pentru că perfecțiunea este plictisitoare.

Nu avem nevoie de liniște, așa cum nu avem nevoie de gălăgie. Avem nevoie de echilibru. Există în noi și în jurul nostru.

Dar extremele sunt minunate, știu. În fond, ele ne înalță și tot ele ne doboară. Dacă nu am fi ahtiați după extreme nu am mai suferi. Nu vom putea fi constanți niciodată, pentru că suntem orbiți de egoism: vrem totul, iar dacă nu il putem avea, nu mai vrem nimic. 

       

                                                                     "E rău să fii bine sau e bine să fii rău?

                                                                      Rai sau iad, rău sau bun,

                                                                      Iarbă sau tutun,

                                                                      ...

                                                                      Sclav sau stăpân,

                                                                      Geniu sau nebun,

                                                                      Când toți tac sau spun:

                                                                      Bine-ai venit sau ramas bun?"

                                                                                           (Paraziții & Spike - Rău sau bun)

A venit toamna

Anotimpul suprem prin profunzime. 

Anotimpul ce îți aduce aminte că există suflet și îți amplifică trăirile. Îți provoacă o durere uriașă, căreia nu îi poți găsi originea. Îți amintește ce înseamnă a fi om și ce înseamnă a suferi pentru că ești om. Pentru că meriți să suferi. Pentru că faci mult rău și pentru că te impiedici de lucruri neînsemnate. Pentru că nu ai suficientă voință și renunți prea ușor. Pentru că nu crezi, pentru că nu vrei să vezi. Te face să îți dorești să te schimbi și să renunți la superficialitate. Te face să plătești pentru greșeli într-un mod fascinant: printr-o durere adâncă, o neliniște continuă și o poftă nebună de a plânge.

Măreția acestui anotimp constă în faptul că scoate la suprafață răul din fiecare, făcând loc binelui. Este perioada dedicată in totalitate gândului. Profunzimea toamnei gonește desfrânarea verii și o înlocuiește cu spiritualitate. Toamna ne ridică. Ne face să ne dorim să fim mai buni și ne dă putere; puterea de a face orice.

     

Despre mine.

A venit toamna, încep să ascult muzică bună. Acea muzică ce trebuie ascultată toamna, pentru ca numai atunci sunt pregatită pentru ea. Iubesc anotimpul, deși mi-e frică de el. Este perioada în care trag linie și observ cine sunt... până în prezent nu m-a dezamăgit acest bilanț. Pe parcursul întregului an, încerc să fac în așa fel încât să nu fiu dezamăgită în aceste trei luni...de aceea spun că aceste trei luni mă fac să fiu un om mai bun. De frica lor acționez cu cap, acționez așa încât să existe cât mai puține regrete, iar asta nu înseamnă că nu trăiesc clipa, dimpotrivă... trăiesc clipa fără să fiu nevoită să îmi trag pumni în cap după ce trece. Gândesc clipa.

Acum iubesc mai profund ca oricând, apreciez ce am mai mult ca niciodată și văd totul cu alți ochi! 

Sper ca și anul acesta să fiu la înălțimea așteptărilor toamnei.

           

 
           "Și nu mă întreba în noaptea asta de ce mă înspăimântă frunzele." 
                                                                                    (Nicu Alifantis - Nu mă-ntreba nimic)

Trecut

Trecutul are o influență copleșitoare asupra devenirii noastre. Totuși, de ce trecutul este denumit în gramatică „perfect"?

Este perfect trecutul? Știm cu toții că perfecțiunea este ireală, dar insist pe ideea asta... de ce o fi denumit perfect? Habar n-am. 

Fie că folosim trecutul constructiv, fie că îl folosim ca exemplu "așa nu", acesta ne ghideaza pașii în prezent și ne construiește viitorul. Viitorul nu trebuie să fie în strânsă legătură cu trecutul, dar adoptă o mulțime de lucruri din acesta. Atât dramele, cât și bucuriile ne vor fi alături veșnic, ne vor face să plangem cu disperare sau să râdem în hohote. Vom vrea să le ascundem uneori, vom reuși întotdeauna, dar niciodată nu vor dispărea. Vor fi acolo mereu, gata să ne pună la încercare.

"Să nu pierdem nimic din trecut. Cu trecutul se clădeşte viitorul."(Anatole France)

M-am gândit

Dacă atunci când devenim ce ne-am dorit, realizăm că de fapt nu suntem cine am vrut să fim cu adevărat sau că nu este acesta lucrul pe care ni l-am dorit, o luăm de la capăt.

Este important să reținem că pentru a o lua de la capăt trebuie să ne autoevaluăm din când în când, să știm că noi suntem singurii care ne putem vedea clar, obiectiv și corect în oglindă. Pentru asta, trebuie să fim sinceri cu noi. Este extraordinar de greu...

Sunt lucruri care dor și lucruri care merită ascunse, dar le ascundem și de noi? 

"Întreb în fața oglinzii: ia zi, cine pe cine minte?"(Spike-Amintiri) Pornind de la acest citat, putem să ne dăm seama că suntem ipocriți chiar și atunci când ne privim pe noi înșine. Nu este sănătos să ne mințim, pentru că vom ajunge să fim exact opusul persoanei spre care tindem și cel mai trist este că există riscul să nu ne dăm seama de asta.

             
Există un singur motiv pentru care aș spune că minciuna este benefică, uneori: acela că, din când în cand, atunci când spunem un neadevăr constant ajungem să credem acel lucru. Așadar, ar putea funcționa ca o metodă de autosugestie. Dar nu mereu.

A o lua de la capăt

Am devenit ce am sperat să devenim. Perfect. Sau poate nu.

Poate că nu este chiar așa cum am crezut noi că va fi... nu-i nimic, punem în balanță lucrurile bune și cele rele și vedem cum se înclină. Apoi încercăm să ne dăm seama dacă merită.

Dacă da, știm cu toții ce e de facut, dar dacă nu, ne ducem în fața oglinzii. Ce facem noi acum? Toți acești ani "pierduți", toate orele în care ne dădeam pumni în cap pentru a nu renunța, toate cumpenele peste care am trecut să rămână pur și simplu undeva în uitare? Nicidecum. Tot ce am realizat va conta, indiferent în ce direcție pornim în continuare; nu este niciodată prea târziu să ne schimbăm ținta. Dacă am greșit și am recunoscut-o, cel mai bine este să încercăm să ne reparăm greșeala. Ce simplu pare...     
   

Era să uit... trebuie să privim totuși mai departe de acea oglindă, să nu uităm că dacă ne apropiem suficient de mult, putem chiar să vedem prin ea. Da, despre lumea de afară e vorba, despre factorii ce ne-au influențat și ne-au împiedicat uneori să avem o părere obiectivă despre sine. Putem da vina pe ei și ne putem elibera de unele defecte. Din păcate, acest mod de a ne elibera se poate întelege greșit foarte ușor, pentru că este atât de comod, încât nu ne vine să ne mai dezlipim de el. 

Este facil să blamezi lumea înconjurătoare, dar încearcă să o blamezi prin tine, privește în tomberonul tău și observă cât gunoi a aruncat vecinul nesuferit și cât ai aruncat tu. Nu te grăbi să îl acuzi că ți-a umplut tomberonul, vezi întâi dacă din pungile alea ai mâncat și tu înainte de a le fi aruncat el. Poate că gunoiul lui a fost creat cu ajutorul tău.

Abstract, nu?

"Doamne, dă-mi seninatatea de a accepta ceea ce nu pot schimba,

Curajul de a schimba ceea ce se poate

Și înțelepciunea de a cunoaște diferența." (Serenity Prayer)

Fericire

Am dezbătut de nenumarate ori această temă, în diverse cercuri, cu diverși oameni, având trecuturi diverse. Bineînțeles că suntem influențați de bagajul pe care îl cărăm și că indiferent de cât de mult diferă prezentul de trecut, acesta din urmă este întotdeauna mai puternic, pentru că a contribuit la construirea drumului spre ceea ce suntem. Drumul vieții este pavat cu întâmplări care și-au lăsat urma în sufletele noastre, mai mult sau mai puțin sesizabil, care ne vor influența deciziile permanent și care nu vor putea fi șterse nicicând.

Începând cu sfârșitul, ne gândim întâi la ce am devenit, iar abia apoi la cum am devenit. Suntem niște reacții, niște acțiuni provocate de alte acțiuni, un produs al vremii. Suntem ceea ce am încercat să nu fim, indiferent cu câtă vehemență negăm acest lucru. Știm că se ascunde în noi acel monstru mic de care nu vom putea scăpa vreodată, dar dacă știm să îl ponderăm, suntem pe drumul spre a fi ce ne dorim. Există totuși o problemă: devenim ceea ce ne dorim în acest moment să fim, dar ce se întâmplă dacă maine vom realiza că de fapt nu ne place ceea ce suntem? Mă voi gândi la asta.

Despre fericire.

Fericirea e permanentă, e o stare de spirit. Mulți o confundă cu bucuria sau cu extazul. Nu e extaz, e fericire. Este foarte ușor de definit, doar că fiecare trebuie să o definească pentru propria-i viață.

Eu sunt fericită pentru că starea mea de bine rezultă din fiecare moment al vieții mele. Sunt fericită pentru că am motivele necesare...pentru mine nu trebuie să fie numeroase. Sunt puține, dar esențiale.

Cu siguranță altcuiva i-ar trebui milioane de motive pentru a se simți fericit, alte câteva pentru a se simți împlinit, iar extazul să nu lipsească pe alocuri, pentru că altfel intervine monotonia. Este interesant cât suntem de diferiți. Incredibil de diferiți... uimitor de diferiți.

La sfârșit (sfârșitul zilei, sfârșitul lunii, sfârșitul vieții), trageți o linie și încercați să vă dați seama dacă există un zâmbet în suflet. Dacă există, sunteți fericiți, dacă nu, poate mâine.

"Fericirea-i un lucru mărunt,

e o aripă care vibrează,

fericirea-i un lucru mic,

un pitic ce dansează" (Țapinarii)

Despre nimic

Spre ce înaintăm? Încotro ne îndreptăm grăbiți și unde oare ne vom opri? Avem o țintă? Avem un drum sau mai degrabă ne lăsăm purtați de întâmplări și de timp, uitând de fapt cine suntem și ce vrem?

Scopul nostru este să nu uităm ce ne dorim și a reuși să ne menținem pe acea cărare spre fericire este poate cea mai dură încercare. A devenit monotonă lupta, fiind supuși permanent diferitelor încercări și compromisuri. Spre fericire mergem? Poate...

Am libertatea de a gândi, deci gândesc. Vorbesc. Scriu. Creez. Asta înseamnă împlinirea sufletului meu și spre asta mă îndrept. 

Ce este modestia? 

Modestia este o prostie de care se folosesc masele pentru a părea comune, lipsite de sclipire. Bun simț se numește de fapt ceea ce este esențial în definiția fiecăruia din noi.

MODESTÍE s.f. Însușirea de a fi modest; simț, sentiment care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. [Gen. -iei. / < fr. modestie, it., lat. modestia]. 

Asta e modestia. Nu o mai folosiți ca pe o unealtă extraordinară ce nu trebuie să lipsească din existența ființei noastre, pentru că dacă am facut ceva demn de respect și recunoaștere, trebuie să fim conștienti de acest lucru, falsa modestie nefiind necesară în acest context. A te evalua în mod corect și a fi conștient de calitățile tale te face, de fapt, să evoluezi.

Fă-ți o autoevaluare sinceră. Păstrează neschimbat tot ce este bun și îmbunătățește ce este mai puțin bun. Fii un om mai bun și salvează-te! Iubește cu toată ființa!

           "Vreau să-nalț castele de gândire 

            Vreau să fiu lăsat să simt cum cresc." (Florian Pittiș)