Îmi propusesem să mă mobilizez și să pun pe hârtie gândurile ce mă macină și mă împiedică să adorm liniștită. Amânam momentul, simțindu-mă nepregătită sau dezordonată în idei.
Iată-mă acum cu ușile deschise.
Iar începeam să mă pierd, ca de fiecare dată, în detalii inutile și mă găseam incapabilă să mă opresc. Plecasem din nou pe drumul superficialității și cel mai îngrijorător mi se pare că e faptul că știam că nu are rost. Îmi complic existența iar și iar. Am dorit atât de mult să nu mai trec niciodată pe aici, încât acum efectiv mă enervează să mă surprind greșind la fel, văzându-mă în imposibilitatea de a controla situația de care sunt atât de conștientă. M-aș putea controla, mi-aș putea stopa teama, cu riscul de a pierde ceva ce nu-mi doresc să pierd. Iată-mă din nou în cercul în care nu-mi puteam găsi moment mai nepotrivit să intru.
Siguranța este când simt că țin totul strâns în mână. Când începe să-mi scape printre degete, inevitabil mă pierd. Încet, dar sigur. Marea provocare e să înțeleg și să mă împac cu gândul că uneori e mai bine să nu deții controlul. În unele situații e crucial să nu-ți dorești asta. Pleacă obsesia asta pentru control din nesiguranță? Din neîncredere în sine? Evit să răspund și continui să mă ascund după deget. Poate trece.
Îmi place să cred că sufletul meu își are împlinirea în independență, deși știu bine că nu-i așa. Sunt conștientă că eu nu sunt așa și am obosit luptând pentru asta. Știu că pot, dar n-am cum să mă mint crezând că asta m-ar face fericită. Lupt de fapt cu vulnerabilitatea. E incomod să accept slabiciunile și sunt îndârjită în a-mi menține puterea, cu prețul sincerității față de sine. Să mă mint până îmi iese? În ce parte ar înclina balanța dacă mi-ar ieși? Rezultatul ar fi o fericire falsă, lucrată. De fațadă. Cu ce mă ajută fațada impecabilă, când în suflet doare? Carapacea asta îmi face mai mult rău decât bine, în momentul în care mă ferește chiar de fericire. Dacă în suferință e fericirea mea, să fug sau să rămân? Am tot încercat să fug, recunosc. Ceva însă mă trage în direcția de care mi-e atât de frică. Uneori îmi doresc să nu mă cunosc atât de bine și să pot să mă surprind cu naturalețea mea. Să nu mai conteze ce va fi. Să fie și atât. Vreau să fie, dar tot natural vine și instinctul de conservare. Azi îl las deoparte... las garda jos și aștept cea mai bună lovitură. Abia atunci când nu deții controlul absolut începi de fapt să trăiești. Imprevizibilitatea face viața atât de frumoasă.
Ce e greșit în a da, neștiind ce vei primi? Dăruiește cu sinceritate și bucurie și nu vei regreta. Nu există ”prea mult”, dacă e fix cât simți. Atunci când nu aștepți nimic în schimb ești corect cu tine. Acordă-ți bucuria asta, dă-ți voie să simți, nu te mai crampona de reguli stricte și nu te mai gândi la ce e bine. E bine așa. Lasă lucrurile să curgă și bucură-te simplu. Bucură-te sincer. În fond, dacă nu iese ”bine”, știi măcar că ai avut norocul să te fi bucurat cu adevărat. Încarcă-te cu asta și vei putea merge mai departe indiferent ce ar fi. Relaxează-te. Fii bine cu tine. Dacă nu ești, întreabă-te de ce. Găsește-ți echilibrul. Nu renunța, chiar dacă pare al naibii de greu. Înțelege că nu există coincidențe și nu mai căuta răspunsuri. Câteodată e mai bine să nu știi. Te rog, mămicule, dă-ți voie să trăiești!
Acum aleg să fiu vulnerabilă și risc să sufăr. Iau ce-i mai frumos din suferință și cresc. Accept că nu pot controla tot și nu-mi mai cer să nu-mi fie frică. Mă accept așa cum sunt și las lucrurile să-și urmeze cursul. Știu deja că nimic nu-i întâmplător, știu gustul dezamăgirii și cât de ușor e acoperit de un zâmbet sincer: zâmbetul sufletului. E un gust ușor de mascat, dar atât de greu de uitat. Poate e mai bine că nu putem uita unele lucruri. Au avut rostul lor.
Pornim din nou la drum, cu o aripă frântă, gata de orice. Gata să ne lăsăm sfâșiată și cea de-a doua aripă, ca niște fraieri. Gata în același timp să ne-o vindecăm pe prima.
Doare când conștientizez că, oricât de mult mi-aș dori să fie așa, singurătatea nu vindecă aripi. Rămân fisuri ce ne împiedică zborul. Ne doare. În plus, la ce-i bun zborul de unul singur? Suntem făcuți să împărțim cu atât mai mult bucuria decât tristețea. Zborul înseamnă bucurie. Sunt gata să-l împart. Ce se poate întâmpla? Se rupe iar aripa și pic. Cineva mi-a spus odată: ”Atunci când pici, e alegerea ta dacă rămâi acolo sau te ridici.” Voi alege întotdeauna să mă ridic, pentru că aleg să nu pierd niciodată. Trebuie să pot. Nu-mi dau de ales. Înainte!
”Totul va fi bine. Îți promit.”
Momentele alea în care ești surprins de o perioadă prea bună. Te bucuri de ea, dar îți e puțin frică. Dacă nu va fi mereu așa? Profită de momentele alea și lasă prostiile. Totul trece, inclusiv binele. Dar se întoarce. Am o prietenă care susține că după o astfel de perioadă, sigur se va întâmpla ceva rău. Cum să gândești așa? Și de ce?
Tu atragi lucrurile care ți se întâmplă. Asta e clar și în mintea mea merge pe un principiu mai simplu decât puterea Universului și forța atracției din The Secret, și anume acela că atunci când zâmbești, ți se va răspunde cu un zâmbet. Zâmbește!
Noi ne facem viața. Nu vreau să par stupid de optimistă (spre stupid de idealistă), dar cred că oricine poate crește așa cum își dorește făcând ceea ce îi place, având nevoie de pregătire și un strop de noroc, sau pur și simplu de pasiune și un strop de noroc. Trebuie să vrei (și un strop de noroc, bineînțeles).
Nimic nu e întâmplător, iar dacă știm să fructificăm ocaziile care ne ies în cale, sigur vom avea motive de bucurie. Unii uită să se
bucure de momentul fericit pe care îl trăiesc, fiind prea ocupați cu a se gândi ce va urma sau cu a căuta explicații. Ei bine, unele lucruri chiar nu pot fi explicate, dar cu siguranță au un scop, chiar dacă acela este să ne facă pur și simplu fericiți. De unde atâta teamă? Sigur că va fi bine. Din ce în ce mai bine.
Ce lăsăm în urmă
Avem o mulțime de momente frumoase în ”cutia” cu amintiri. Le retrăim uneori, iar câteodată ne fac rău. Nu avem cum și nici nu avem de ce să le uităm, ele ne-au făcut să fim cine suntem. Fără nostalgii ce ne fac să oftăm, mergem înainte așa cum suntem acum. Fabricăm amintiri frumoase și îi lăsăm și pe alții să ne ajute. Oamenii care sunt acum aici, care sunt potriviți să fie pe lângă noi acum. Mai departe vom vedea ce-o fi. Oamenii ce au fost în diverse alte momente acolo poate că pur și simplu și-au incheiat rolul în viața noastră.
Obișnuiesc să lupt până la capăt pentru ce îmi doresc, dar sunt clipe în care mă lovește realitatea și observ că poate ar trebui să mă opresc. În orice caz, de obicei mă lovește târziu de tot. Sunt pe baricade până la ultima fărâmă de speranță. Dacă mă opresc, e definitiv. Nu mi-e frică de absolut niciun obstacol, aleg să pariez tot, dacă miza e fericirea. Când încetează din a mă face fericită mă retrag (sau încerc).
De regulă, după o dezamăgire oamenii tind să se ferească de ceea ce i-a dezamăgit. Aleg să facă asta printr-o carapace în care intră și devin pe alocuri frustrați. Bineînțeles că nu sugerez să se repete o anumită greșeală, dar cât timp este vorba de oameni, trebuie să ne amintim că fiecare este unic. Așadar, este destul de mică probabilitatea de a se desfășura lucrurile la fel, cu un alt om. Fiecare are petele lui, dar fiecare are și o parte imaculată, mereu diferită, de multe ori fix unde avem noi pete. Reacții diferite la situații similare, sau reacții similare la situații diferite.
Cred că una din greșelile mari pe care le facem adesea este aceea de a ne feri de oameni. Oamenii ne formează, ei ne schimbă, ei ne dărâmă și cu ajutorul lor ne ridicăm. Ne pot pune piedică sau ne pot atenționa că urmează o groapă. Oricum ar fi, întotdeauna ne pot ajuta dacă știm ce să învățăm de la fiecare. De la unii putem învăța pur și simplu cum să nu fim.
Să păstrăm în vizor că nu e suficient să ascultăm cuvintele, adesea esența fiind undeva dincolo de ele. Există o mulțime de factori ce influențează decizia și reacția cuiva și e indicat să nu ne grăbim să acuzăm, ci să încercăm să privim mai departe. Găsesc potrivită comparația cu un iceberg, anume cu partea care nu se vede. Aproximativ 90% din iceberg se află sub apă. Partea pe care o putem vedea este ceea ce putem vedea și din oameni, restul fiind interiorul sufletului fiecăruia, care s-a format într-un anume fel. Dacă reușim să îl înțelegem măcar parțial, observăm că problema stă diferit. Reacțiile sunt bazate pe întâmplări, pe experiențe, iar asta poate clarifica tot. Să fim empatici, să ne înțelegem reciproc. Să nu ne grăbim să judecăm complexitatea unui iceberg după partea care e la vedere.
Evoluezi sau trăiești simplu? Evoluezi simplu.
Vechea problemă... consider că sunt momente în viață când e bine să stai puțin pe loc, să iei o gură de aer și să zâmbești. Să te mulțumești cu ce ai realizat până în acel moment și să te relaxezi un pic. Să privești problema în ansamblu, să îți tragi sufletul și să te bucuri de clipa pe care o trăiești. Acum. Poți găsi motive să zâmbești la fiecare pas, trebuie doar să îți descrețești fruntea și să privești în jur ca prin ochii unui copil. Să te bucuri că e soare, să te bucuri că plouă, să te bucuri că e noapte sau că auzi o melodie care îți place.
E simplu să zâmbești. Apoi o poți lua la fugă din nou. Totuși, nu uita să te bucuri pentru fiecare lucru pe care îl realizezi.
Ai o clipă liberă? Folosește-o. Ia-ți un moment și gândește-te la ce te face să zâmbești. Concentrează-te pe lucrurile care îți fac bine. Stai liniștit, bea un ceai. Cântă. Citește. Ascultă muzică. Vorbește cu un prieten. Privește în suflet și întreabă-l unde-l doare. Alină-l cu un gând bun. Scrie. Fă o fotografie. Uită-te pe fotografii mai vechi. Rememorează clipe fericite. Mănâncă ceva bun. Fă o plimbare. Odihnește-te. Visează. Speră. Imaginează-te într-un cadru perfect. Propune-ți să zâmbești mai des. Sună-ți bunica. Îmbrățișeaz-o pe mama. Îmbrățișează-l pe tata. Joacă-te. Fă o baie. Fă mișcare. Vezi un film. Scrie. Gătește. Iubește. Mângâie-ți cățelul. Pictează. Renunță la ceva ce îți face rău. Sau măcar încearcă. Spune-ți că va fi bine. Respiră corect.
Lista poate continua. Adaugă-i ce dorești. Orice. Pentru că poți...
În nebunia ce ne înconjoară trebuie să existe o clipă ce ne aparține exclusiv și cu care putem face ceea ce vrem. Hai să nu uităm de ea, să nu o neglijăm. Acolo putem fi orice ne dorim, putem să ne răsfățăm cu un vis frumos fără să fim judecați de nimeni, fără să fim acuzați de a nu fi realiști. Sau să mâncăm o prăjitură fără procese de conștiință. Să spunem cel mai sincer ”te iubesc”. Să ascultăm liniștea. Să ne mângâiem sufletul. Merită.
O seară simplă. Liniștită în aparență.
Cu patul gol, pătura moale înfășurată ca un cocon, o portocală și un film. E calm în jur, e întuneric și e cald. E liniște în exterior. În interior urlă întrebări care agită somnul și diminețile. Niște răspunsuri la niște întrebări nerostite întârzie și nu se știe dacă vor veni vreodată... Poate că, de fapt, nu contează.
Totul există cu un scop, fiecare om care ne iese în cale are menirea sa în cadrul existenței noastre și totuși sunt persoane pe care ne dorim să nu le fi întâlnit vreodată. Persoane a căror prezență scurtă nu are explicație și rămâne un mister. Acea prezență intensă, puternică și zdruncinătoare. Aceea care naște și hrănește monștrii ce urlă în profunzimea nopții, fiecare urlet fiind, evident, o întrebare. De ce nu se pot încheia întrebările odată cu prezența? Ar fi frumos să se șteargă tot atunci când se încheie un capitol. Să rămână încheiat. Să fie clar și simplu.
Brusc, are sens
Viața este atât de surprinzătoare, trimite semnale și subliniază sensuri neașteptat... Atunci când se adună prea multe neclarități de fapt se pierde din vedere esențialul. Se omite ce este fundamental, ce a fost mereu chiar acolo, sub ochii noștri; aceia preocupați cu nimicuri ce sunt ca niște paravane care ne orbesc și ne fac să neglijăm tot ce este mai important.
Până nu ne lovește cu putere nu ne ridicăm privirea, dar atunci când o ridicăm totul capătă sens. Acum e liniște. Voi adormi zâmbind. Viața asta ce pare complicată e atât de frumoasă, în fiecare colțișor. Frumoasă și neașteptată...
Unde mergem atunci când simțim că ne-am pierdut în detalii minore și am uitat ce trebuie să facem de fapt? Ne întoarcem sau ne asumăm riscul de a merge înainte? Putem să găsim ceea ce ne definește acum sau putem să ne aducem aminte ce ne-a definit când eram mulțumiți cu ceea ce suntem. Orice am alege, este cert faptul că trebuie să facem ceva. Când ne trezim că au trecut câțiva ani de când nu am mai făcut ceea ce credeam că ne conturează suferim un șoc. Iportant este să ne mișcăm, să ne mișcăm repede. Nu e prea târziu, niciodată nu e.
Uneori simțim că nu mai putem să fim la fel de buni cum eram. Dar merită să încercăm. E normal ca lucrurile să se schimbe, dar e de preferat să se schimbe în bine. Când lăsăm pe mâine cam tot ce am putea face astăzi facem loc ”vieții”, dar îi uităm esența. Întotdeauna am considerat că este esențial să creăm amintiri. Fiecare vârstă trebuie să treacă prin etapele sale, desigur, dar nu trebuie să ne îndepărtăm de la nucleul ființei noastre, trebuie să ne concentrăm pe ceea ce suntem cu adevărat și să păstrăm timp pentru adevăratul eu.
Trecutul este un cod pe care îl folosim uneori atunci când vrem sa decriptăm prezentul. Prezentul este ceea ce trebuie să ne facă să fim mândri și mulțumiți, el este cel pe care îl putem controla și ghida. Facem ceea ce vrem, acum. Viitorul este înainte, poate fi influențat, nu controlat, depinde copleșitor de prezent. Grijă mare la acțiuni, grijă mare la decizii. Trăim, dar să nu uităm să ne raționăm trăirile.
Am revenit
Am revenit pentru că m-am întors un pic și mi-a plăcut ceea ce am văzut. Unde am fost în tot acest timp? Am trăit. Poate haotic, dar pe de-o parte mulțumitor. Nu regret nimic, nimic din ce am făcut.
Cu siguranță aș fi putut să fac mai multe și mai bune, dar mă agăț de lucruri pozitive, regretele nefăcând parte din această categorie.
Nu îl consider neapărat timp pierdut, este doar timp care ar fi putut fi altfel valorificat. În orice caz, în acest moment totul se rezumă la faptul că am realizat ce lipsește și sunt fără îndoială pregătită și determinată să schimb acest status. De la ce lipsește la ce există. Acum și de acum.
