Diferența dintre “mi-e dor” și “mi-a fost dor”

Partea haioasă este cea în care te uiți în retrovizoare și vezi ce superficial este totul acolo, în spate. Ca de obicei, tot ce a trecut pare inmiit mai simplu decât ce se întâmplă acum.

Trecutul tinde să se îndulcească odată cu trecerea timpului. Se macerează, se acoperă de pături aspre de actualitate, care zgârie.

“Acum” doare mai tare decât “atunci”, pentru că timpul vindecă - timpul plin. Tocmai de-aia e bine să îți ții mintea ocupată. Așază cotinuu în grămadă straturi groase de prezent și nu-ți va rămâne prea multă vreme pentru nimicuri ce tind să se repete.

Partea frustrantă intervine când realizezi că n-ai băgat la cap nimic din ce te-au învățat greșelile alea multe. Sau unele din ele. Astea-s detalii. Oricum, cu cât te plictisești mai rar, cu atât ești mai în siguranță.

Timpul liber este direct proporțional cu expunerea la repetarea greșelilor.

Fă greșeli noi, că trebuie să fii nebun “să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la alt rezultat.” (de la nenea Einstein știu asta)

Cu toate astea, iată-te aici, făcând o mândrie de greșeală! Iar. Partea bună e că ajungi experimentat. O fentezi, te joci cu ea, ai sentimentul prost că o poți opri oricând. Mare putere ajungi să crezi că ai. Să crezi.

N-ai.

În fine, diferența dintre “mi-e dor” și “mi-a fost dor” de tine stă în sentimentul incontrolabil ce izbucnește imediat. Frumos sentiment. De cele mai multe ori, degeaba “ți-a fost” dacă nu ai spus-o când o simțeai.

De ce unii au senzația că “mi-e” face rău și “mi-a fost” face bine? De ce oftăm când se întâmplă în prezent și zâmbim cand ni se mărturisește trecutul? Că a trecut, de-aia! Dar prezentul e cel ce contează acum, iar răul ipotetic pe care îl face este umbrit de binele uriaș care înflorește odată cu “mi-e dor”.

“Mi-e dor de tine” vindecă, nu rănește!

Mi-e dor, mi-a fost și-o să-mi mai fie. Să curgă greșelile! Nu-mi fac griji, toate se termină-ntr-o zi…

Litere

Azi scriu. Nu mai pot să țin în mine tot și mă răzbun pe literele astea. De acum înainte vor fi pe veci prinse în cuvintele mele. Asta mă liniștește pe mine. Fac mici închisori pentru formele astea frumos rotunjite sau atent ascuțite. Mă străduiesc să le fac fericite prin armonie. Sunt mândră de ele!

Ele reprezintă terapia mea. O sa le duc să cunoască marea, psihologul meu. Cel mai bun pe care îl cunosc. Știe să asculte. Știe să îmbrățișeze. Știu, nu e bine să fii prieten cu psihologul tău, dar nu am cum să nu o iubesc. E a mea și eu sunt a ei.

Mi s-au amestecat atât de tare ideile astea încât am ajuns să explodez în atâtea sensuri. Poate par nebună. Nu-mi pasă deloc. Am prea multe de spus. Poate că am multe și de făcut. Dar mi-e mai ușor să le spun, deci iată-mă, construind aceste temnițe mici.

Am avut ceva timp sa acumulez prizonieri. Sper să fie fericiți.

Și-am scris!

Haos

Sunt momente în care simt un egoism uriaș și nebun și vreau să țin lacrimile doar pentru mine. Sunt ale mele și atat! Poartă o încărcătură atât de bogată, încât nu merită să se răstoarne pe o bluză. Sunt vii. Sunt bucăți din viața mea. Mulțumesc cui m-a învățat să le iubesc!

De câte gânduri amestecate e nevoie pentru a motiva un om? Câte idei e nevoie să moară pentru a mișca o bucată de piatră? Când am împietrit? Refuz să mă recunosc.

Revin. Râd și plâng și mă ridic și cad și câștig și pierd și lupt și renunț. Și o iau de la capăt. 

Aștept să se facă liniște și mă intorc. Acum e haos.

Înainte/după sau deloc simplu

Hai să ne imaginăm un vis. Cu pajiști de un verde ireal, pline de flori multicolore. Un soare prietenos ce se alintă pe cerul perfect albastru. Cireși infloriți, o adiere frumos mirositoare, foșnet de frunze proaspete.

O plajă primăvara. Goală, caldă, fină, imaginea fericirii curate. Marea. Marea și atat.

O după-amiază calmă la o măsuță albă, din fier. Cea mai bună limonadă. Un zâmbet și o carte.

Un film bun, într-o seară răcoroasă de iulie. Un pat răvășit, leneș. Gadilături și pasiune.

O baie în mare, seara.

Sunetul fericirii de dimineață până noaptea, un suflet zâmbitor ce scapă uneori de sub control și te iubește. O zvâcnire.

Armonie în tot. Liniște și cea mai curată pace.

Apoi un coșmar.

Zgomot, agitație, frig crunt și-apoi căldură sufocantă.

Prânz de august în București.

Miros de subsol vechi, lemn mucegăit și fum. Asfalt. Griuri de toate nuanțele.

O melodie enervantă, ce nu îți iese din minte, o lumină violentă ce pâlpâie neîncetat. Nu întoarce privirea. Mergi înainte!

O întrebare ce îți răsună neîncetat în cap. Aceeași. Mereu aceeași.

Multe distrageri de o secundă, toate adâncind durerea. Haos.

Gălăgie mare, mare gălăgie. Senzația continuă a unei insomnii. Acea zvârcolire nervoasă, disperată. Pagini măzgălite și rupte, sticle desfăcute și golite.

Nopți pustii, grele. Țiuit de urechi și lacrimi fierbinți ce se rostogolesc pe obraji. Sentimente agitate și rupte în miliarde de bucățele. Toate bucățelele rămase pe podeaua sufletului. Bucățele infinite.

Vinovăție.

Dezamăgire.

Speranță?

Speranță.

Cam asta e. Înainte/după.