Înainte/după sau deloc simplu

Hai să ne imaginăm un vis. Cu pajiști de un verde ireal, pline de flori multicolore. Un soare prietenos ce se alintă pe cerul perfect albastru. Cireși infloriți, o adiere frumos mirositoare, foșnet de frunze proaspete.

O plajă primăvara. Goală, caldă, fină, imaginea fericirii curate. Marea. Marea și atat.

O după-amiază calmă la o măsuță albă, din fier. Cea mai bună limonadă. Un zâmbet și o carte.

Un film bun, într-o seară răcoroasă de iulie. Un pat răvășit, leneș. Gadilături și pasiune.

O baie în mare, seara.

Sunetul fericirii de dimineață până noaptea, un suflet zâmbitor ce scapă uneori de sub control și te iubește. O zvâcnire.

Armonie în tot. Liniște și cea mai curată pace.

Apoi un coșmar.

Zgomot, agitație, frig crunt și-apoi căldură sufocantă.

Prânz de august în București.

Miros de subsol vechi, lemn mucegăit și fum. Asfalt. Griuri de toate nuanțele.

O melodie enervantă, ce nu îți iese din minte, o lumină violentă ce pâlpâie neîncetat. Nu întoarce privirea. Mergi înainte!

O întrebare ce îți răsună neîncetat în cap. Aceeași. Mereu aceeași.

Multe distrageri de o secundă, toate adâncind durerea. Haos.

Gălăgie mare, mare gălăgie. Senzația continuă a unei insomnii. Acea zvârcolire nervoasă, disperată. Pagini măzgălite și rupte, sticle desfăcute și golite.

Nopți pustii, grele. Țiuit de urechi și lacrimi fierbinți ce se rostogolesc pe obraji. Sentimente agitate și rupte în miliarde de bucățele. Toate bucățelele rămase pe podeaua sufletului. Bucățele infinite.

Vinovăție.

Dezamăgire.

Speranță?

Speranță.

Cam asta e. Înainte/după.